De ce este atât de greu să privim pe cineva plângând? De ce atunci când cineva plânge, lăcrimează sincer, simțim nevoia să îl/o îmbrățișăm, să facem ceva?

Să fie oare vorba despre o vulnerabilizare proprie? Ne oglindim in acel plâns, măcar puțin?

Am observat că plânsul între ”oamenii mari”, trezește compasiune, milă, dorința de a interveni și ajuta pentru a liniști omul din fața noastră. E ca și cum și-ar deschide sufletul și ar lăsa sensibilitatea personală să iasă. Timpul și spațiul se opresc pentru puțin și cu toții doar simt.

Ora 9.30, duminică dimineața în aeroport, în fața porții de îmbarcare. Mai e timp destul până să ne urcăm în propria cursă și caut cu emoție și interes să observ decolarea altor avioane, moment în care îmi atrage atenția următoarea scenă.

La una dintre porți, un băiețel cam de 4 ani, stă pe jos și plânge. Curioasă caut mama, tatăl, pe cineva interesat de starea copilului. Si….nimic, nicio reacție. Ca și cum acel copil ar fi ajuns singur într-o călătorie multe prea mare pentru un omuleț mic.

În cele din urmă îmi dau seama cine este mama. Impasibilă, fără urmă de sensibilitate afișată (cel puțin) își continuă discuția cu o persoană de lângă.

Și cu toții, mamă și călători se prefac că nimic nu se întâmplă. Copilul plânge tare și neconsolat…..

Plec pentru că mă simt neputincioasă, pentru că mi-e teamă să intervin ca să nu fiu luată în șuturi….confirmând acel experiment social în care nu intervenim când cineva e în dificultate, în public. Rămâne gustul amar, rămâne gândul că e nedrept pentru copii.

Se aude apelul la poarte noastră…salvată de propria îmbarcare..

….și mă întreb, uneori retoric, de ce mecanismele mentale se schimbă în numeroase situații în care ”oamenii mari” au în față bebeluși, sau copii mai mari. De ce despare acea sensibilitate și chiar disponibilitatea de-a accepta că și ei au nevoi ce trebuie înțelese? Pentru că sunt ”banale” și făcute cunoscute prin plâns?…pentru că așa le dăm o lecție de cine e mai tare și mai puternic?

Păi, copiii sunt simpli, au nevoi simple și firești. Să fie pentru noi, adulții, prea simplu, ca să fie adevărat?

Ei, copiii nu manipulează, lor când le vine să plângă, plâng. Se întâmplă ca oamenii mari să vrea să apese butonul de pauză pe rolul asumat, conștient sau nu, de părinte, de educator, de model în viața micuților. Doar să nu devină un obicei. Pauzele lungi și dese…NU sunt cheia marilor succese!

Spor la citit și reflectat!

https://www.psychologytoday.com/blog/the-social-thinker/200911/why-don-t-we-help-less-is-more-least-when-it-comes-bystanders

http://everydaylife.globalpost.com/happens-ignore-babies-cry-9494.html

sursa foto: https://www.google.ro/search?q=bystanders&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiay42lk5jLAhWiQJoKHUdcC_wQ_AUIBygB&biw=1525&bih=681&dpr=0.9#imgrc=3zMduKQUpWfC-M%3A